Înainte de a merge mai departe şi de a încerca să-ţi dau lămuririle indispensabile pentru înţelegerea corectă a fenomenului, mă văd nevoită să-ţi dau unele lămuriri preliminare.
Aceste reînceperi, ocolişuri, reveniri, răsuciri, adânciri, pe scurt pălăvrăgeli fără miez pe care le vei regăsi, mă tem, în toate scrisorile mele, nu fac parte din Zeitgeist. Acesta e un cuvânt nemţesc, obişnuit în nemţeşte dar în româneşte pretenţios, pe care îl folosesc aici pentru a mă da cultă.
Obiceiul ăsta s-ar putea să fi dăinuit şi în vremea ta, că nu e tocmai ceva nou nici în vremea noastră. Prin urmare îmi închipui că nu sunt nici prima femeie pe care o auzi folosind cuvinte compuse, în limba lui Heidegger şi a Hannei Arendt, şi nici ultima. Menţionez în treacăt şi fără legătură cu ceva anume pasiunea extraconjugală a marelui filozof german din Pădurea Neagră pentru frumoasa lui elevă evreică, la rândul ei o gânditoare cu ochi focoşi. Deşi dacă mă gândesc mai bine, poate că are totuşi legătură cu spiritul timpului, mai ales dacă se va nimeri să citeşti câteva extrase din corespondenţa lor, semi-tragică, palpitantă, ca orice iubire, mă tem.
Iubirea mai există oare pe vremea ta?
Zeitgesit înseamnă spiritul timpului în nemţeşte, precum şi titlul unui documentar infantil apărut în 2008, ai cărui autori încercau să ne convingă că deşi toţi oamenii sunt şi au fost dintotdeauna proşti beton, ei sunt opusul, astfel încât deşi părerile tuturor oamenilor ai tuturor timpurilor au fost greşite, ale lor, slavă Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh, sunt corecte.
Asta e un soi de halucinaţie colectivă care, ea, chiar face parte din spiritul fanfaron al timpului.
Nu aş vrea să crezi însă că dau vina pe el, pe bietul Zeitgeist F., pentru păcatele mele, inclusiv ciudăţeniile de stil. Nu. Mă tem că astea îmi aparţin şi că, vrând nevrând, va trebui să te obişnuieşti cu ele ca făcând parte inevitabilă din viaţă: în cazul nostru, din natura mea care scriu şi din răbdarea ta care citeşti; în cazul mai general-valabil al universului, din natura lui întortochiată, spiralată, plină de mistere şi parfumuri.
Ergo.
Aş vrea înainte de toate să-ţi spun că obsesia viitorului este una din obsesiile care a caracterizat epoca despre care îţi vorbesc, cea în care am văzut şi văd în continuare lumina zilei, pe timpul zilei desigur şi nu al nopţii când văd lumina vecinului noctambul menţionat în scrisoarea precedentă.
Dar să-l lăsăm să-şi frigă creierii în continuare la becul ăla de 200 de waţi şi să ne vedem mai departe de ale noastre.
Înaintea noastră, adică a mea şi a celor din vremea mea, pe oameni îi durea în cot de viitor. E suficient să citeşti Biblia de la Bucureşti din 1688, am dat un exemplu la nimereală şi mergând pe ideea că ai citit-o de mult într-o pauză de ţigară, dacă desigur se mai fumează pe vremea ta, şi tind să cred că da, căci plăcerile, din fericire, dăinuie, ca să ne dăm seama că pe timpul lui Cantacuzino, pe român îl durea în cot de măreţul viitor.
Folosesc aici cuvântul român în sensul lui obişnuit, de om. A fost şi probabil este în continuare o trăsătură puternică de caracter a românului (aşadar a mea ca şi a ta, căci mă tem că, deşi în principiu accept că orice e posibil în viitor, am în acelaşi timp o bănuială că româna va rămâne aceeaşi limbă de uz intern indiferent câte veacuri o să mai numere cei care îşi dau osteneala să numere veacuri) să îşi închipuie că lumea începe şi se termină cu el şi că priveliştea lui de la fereastră este singura posibilă.
Trist, fireşte. Şi pe de altă parte, s-o recunoaştem dragă prietene, destul de comic.
Subliniez încă odată folosirea termenului de român în sensul lui obişnuit de om, căci din câte îmi pot da eu seama de aici de la fereastra mea, gândirea antropocentrică, pornind de la un punctuleţ imaterial, pâlpîitor ca o lumânare într-o zi de noiembrie, conştient de sine (zice eu în orice caz), ţanţoş, palavragiu, ros până la os de propria lui importanţă, nu este ceva specific naţional, ca folclorul sau mititeii, ci cu un caracter mai degrabă internaţional sau chiar general uman.
Dar să nu mă îndepărtez prea tare de la ideea de viitor. Oricât o vom căuta în izvoarele scrise şi nescrise pe care le-au lăsat înaintaşii noştri până acum vreo două sute de ani, nu o vom găsi, cel puţin nu în forma ei actuală, când măreaţă şi triumfală, când sordidă şi mecanică. La ei viitorul nu apărea decât rarissim, prin vreo profeţie, şi implica de obicei invazii de lăcuste, inundaţii catastrofale, pucioasă, incendii, amurgul zeilor, urmat, imediat după, de manifestarea Noului Ierusalim.
Era un final în coadă de peşte de cea mai bună calitate, după capul meu desigur, dar se vede treaba că generaţiilor apărute după revoluţia industrială, odată cu acumularea de capital şi fiţe, nu le-a mai convenit. Aşa a apărut ideea de viitor, care până în zilele noastre făcuse deja progrese remarcabile, uluitoare chiar aş putea zice, fără teamă de exagerare.
Astfel, încă de când au aflat că îţi scriu, prietenii m-au asaltat cu întrebările:
Şi cum e în viitor?
E totul doar tehnologie şi realitate virtuală?
N-aveam chef să încep o discuţie despre inepţia acestei formule. În zilele noastre dacă-i atragi atenţia cuiva că spune inepţii, nu eşti văzut cu ochi buni. Asta s-ar putea să fi rămas la fel şi în zilele tale.
S-a întors cumva omenirea la comuna primitivă?
E ca în Ray Bradbury?
În Chuck Palahniuk?
În Michel Houellebecq?
Aici fiecare înşira cele câteva romane ştiinţifico-fantastice şi de critică a societăţii postmoderne în vogă, căci imaginaţia populară e stăpânită ca întotdeauna de vechile stereotipuri, în costume Lycra de Superman sau cu sâni imenşi ca Venus din localitatea aia din Austria care nu-mi vine în cap (vezi manualul de istorie de clasa a V-a, ediţia 1972).
Ce le-aş putea răsunde prietenilor mei?
Că viitorul nu există?
Tu ştii mai bine ca mine ce ar trebui să le răspund.
Pe mâine, prietene.
Căci, ca toate femeile, bineînţeles că mă contrazic de la mână până la gură.
Cu drag, aceeaşi.
