Despre Tango si originile sale

Astazi vom vorbi despre unul din dansurile mele preferate , si anume :Tango-ul. Originile sale sunt misterioase, insa stim cateva lucruri cu siguranta: a aparut in secolul al 19-lea in America Latina, mai specific in Buenos Aires, Argentina.

Se spune ca cei care l-au practicat primii au fost imigrantii si clasa muncitoare argentiniana, sugerand astfel un motiv pentru pasiunea care vibreaza din acest stil de dans! Este preferatul meu, mai ales pentru ca se practica oarecum intr-o imbratisare, care variaza in functie de stilul de tango, de viteza si de emotie pe care cuplul doreste sa o emane.

Un dansator bun de tango, se lasa dus de vibratiile muzicii , intocmai, imitand viteza si emotia pe care aceasta o transmite! Exista dupa cum spuneam, diferite stiluri, spre exemplu tango-ul care presupune acea imbratisare in care partenerii isi arcuiesc spatele pastrand o oarecare distanta intre ei, cu exceptia soldurilor care raman lipite unul de altul! In tango-ul argentinian, piepturile dansatorilor sunt apropiate, pastrandu-se o distanta intre soldurile celor doi. In mare parte , desi de-a lungul timpului, instructorii au reusit sa impuna anumite elemente, pentru a putea preda mai usor amatorilor si dansatorilor profesionisti, se pune ca tango-ul este improvizatie si creativitate!

Cei dintre voi care doresc sa se initieze in tainele  acestui minunat dans, pot beneficia de cursuri dans Bucuresti, in cadrul numeroaselor scoli de dans din capitala. Recomandarea noastra este Academia de dans Triumph Dance Academy, unde puteti beneficia de experienta profesionala a lui Iulian Panait - dansator profesionist, dublu campion national, dublu vicecampion national si reprezentant al Romaniei la trei Campionate Mondiale de dans sportiv! De asemenea ii puteti incuraja pe cei mici inscriindu-i la cursuri dans copii, in cadrul aceleiasi academii!

De-a lungul scurtei dar tumultoasei istorii a tango-ului si a stilurilor de dans derivate din acesta, s-au remarcat cateva nume dintre care amintim si va invitam sa va documentati despre Carlito si Rosa Perez, un cuplu legendar , proprietari ai clubului Sunderland din Buenos Aires, de la care se crede ca  aproape toti castigatorii campionatelor mondiale de tango, au luat lectii!
Pe curand!

Scrisori…

Înainte de a merge mai departe şi de a încerca să-ţi dau lămuririle indispensabile pentru înţelegerea corectă a fenomenului, mă văd nevoită să-ţi dau unele lămuriri preliminare.

Aceste reînceperi, ocolişuri, reveniri, răsuciri, adânciri, pe scurt pălăvrăgeli fără miez pe care le vei regăsi, mă tem, în toate scrisorile mele, nu fac parte din Zeitgeist. Acesta e un cuvânt nemţesc, obişnuit în nemţeşte dar în româneşte pretenţios, pe care îl folosesc aici pentru a mă da cultă.

Obiceiul ăsta s-ar putea să fi dăinuit şi în vremea ta, că nu e tocmai ceva nou nici în vremea noastră. Prin urmare îmi închipui că nu sunt nici prima femeie pe care o auzi folosind cuvinte compuse, în limba lui Heidegger şi a Hannei Arendt, şi nici ultima. Menţionez în treacăt şi fără legătură cu ceva anume pasiunea extraconjugală a marelui filozof german din Pădurea Neagră pentru frumoasa lui elevă evreică, la rândul ei o gânditoare cu ochi focoşi. Deşi dacă mă gândesc mai bine, poate că are totuşi legătură cu spiritul timpului, mai ales dacă se va nimeri să citeşti câteva extrase din corespondenţa lor, semi-tragică, palpitantă, ca orice iubire, mă tem.

Iubirea mai există oare pe vremea ta?

Zeitgesit înseamnă spiritul timpului în nemţeşte, precum şi titlul unui documentar infantil apărut în 2008, ai cărui autori încercau să ne convingă că deşi toţi oamenii sunt şi au fost dintotdeauna proşti beton, ei sunt opusul, astfel încât deşi părerile tuturor oamenilor ai tuturor timpurilor au fost greşite, ale lor, slavă Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh, sunt corecte.
Asta e un soi de halucinaţie colectivă care, ea, chiar face parte din spiritul fanfaron al timpului.

Nu aş vrea să crezi însă că dau vina pe el, pe bietul Zeitgeist F., pentru păcatele mele, inclusiv ciudăţeniile de stil. Nu. Mă tem că astea îmi aparţin şi că, vrând nevrând, va trebui să te obişnuieşti cu ele ca făcând parte inevitabilă din viaţă: în cazul nostru, din natura mea care scriu şi din răbdarea ta care citeşti; în cazul mai general-valabil al universului, din natura lui întortochiată, spiralată, plină de mistere şi parfumuri.

Ergo.

Aş vrea înainte de toate să-ţi spun că obsesia viitorului este una din obsesiile care a caracterizat epoca despre care îţi vorbesc, cea în care am văzut şi văd în continuare lumina zilei, pe timpul zilei desigur şi nu al nopţii când văd lumina vecinului noctambul menţionat în scrisoarea precedentă.

Dar să-l lăsăm să-şi frigă creierii în continuare la becul ăla de 200 de waţi şi să ne vedem mai departe de ale noastre.

Înaintea noastră, adică a mea şi a celor din vremea mea, pe oameni îi durea în cot de viitor. E suficient să citeşti Biblia de la Bucureşti din 1688, am dat un exemplu la nimereală şi mergând pe ideea că ai citit-o de mult într-o pauză de ţigară, dacă desigur se mai fumează pe vremea ta, şi tind să cred că da, căci plăcerile, din fericire, dăinuie, ca să ne dăm seama că pe timpul lui Cantacuzino, pe român îl durea în cot de măreţul viitor.

Folosesc aici cuvântul român în sensul lui obişnuit, de om. A fost şi probabil este în continuare o trăsătură puternică de caracter a românului (aşadar a mea ca şi a ta, căci mă tem că, deşi în principiu accept că orice e posibil în viitor, am în acelaşi timp o bănuială că româna va rămâne aceeaşi limbă de uz intern indiferent câte veacuri o să mai numere cei care îşi dau osteneala să numere veacuri) să îşi închipuie că lumea începe şi se termină cu el şi că priveliştea lui de la fereastră este singura posibilă.

Trist, fireşte. Şi pe de altă parte, s-o recunoaştem dragă prietene, destul de comic.

Subliniez încă odată folosirea termenului de român în sensul lui obişnuit de om, căci din câte îmi pot da eu seama de aici de la fereastra mea, gândirea antropocentrică, pornind de la un punctuleţ imaterial, pâlpîitor ca o lumânare într-o zi de noiembrie, conştient de sine (zice eu în orice caz), ţanţoş, palavragiu, ros până la os de propria lui importanţă, nu este ceva specific naţional, ca folclorul sau mititeii, ci cu un caracter mai degrabă internaţional sau chiar general uman.

Dar să nu mă îndepărtez prea tare de la ideea de viitor. Oricât o vom căuta în izvoarele scrise şi nescrise pe care le-au lăsat înaintaşii noştri până acum vreo două sute de ani, nu o vom găsi, cel puţin nu în forma ei actuală, când măreaţă şi triumfală, când sordidă şi mecanică. La ei viitorul nu apărea decât rarissim, prin vreo profeţie, şi implica de obicei invazii de lăcuste, inundaţii catastrofale, pucioasă, incendii, amurgul zeilor, urmat, imediat după, de manifestarea Noului Ierusalim.

Era un final în coadă de peşte de cea mai bună calitate, după capul meu desigur, dar se vede treaba că generaţiilor apărute după revoluţia industrială, odată cu acumularea de capital şi fiţe, nu le-a mai convenit. Aşa a apărut ideea de viitor, care până în zilele noastre făcuse deja progrese remarcabile, uluitoare chiar aş putea zice, fără teamă de exagerare.

Astfel, încă de când au aflat că îţi scriu, prietenii m-au asaltat cu întrebările:

Şi cum e în viitor?

E totul doar tehnologie şi realitate virtuală?

N-aveam chef să încep o discuţie despre inepţia acestei formule. În zilele noastre dacă-i atragi atenţia cuiva că spune inepţii, nu eşti văzut cu ochi buni. Asta s-ar putea să fi rămas la fel şi în zilele tale.

S-a întors cumva omenirea la comuna primitivă?

E ca în Ray Bradbury?

În Chuck Palahniuk?

În Michel Houellebecq?

Aici fiecare înşira cele câteva romane ştiinţifico-fantastice şi de critică a societăţii postmoderne în vogă, căci imaginaţia populară e stăpânită ca întotdeauna de vechile stereotipuri, în costume Lycra de Superman sau cu sâni imenşi ca Venus din localitatea aia din Austria care nu-mi vine în cap (vezi manualul de istorie de clasa a V-a, ediţia 1972).

Ce le-aş putea răsunde prietenilor mei?

Că viitorul nu există?

Tu ştii mai bine ca mine ce ar trebui să le răspund.

Pe mâine, prietene.

Căci, ca toate femeile, bineînţeles că mă contrazic de la mână până la gură.

Cu drag, aceeaşi.

Mereu in alerta

Dupa ce acum doi ani s-a creat panica in randul cetatenilor din Romania din caua capuselor, eu ca mama m-am vazut nevoita ca de fiecare data sa verific pielea de pe intregul corp al copilului meu de fiecare data cand ne intoarcem de afara.

Si uite ca nu am facut lucrul asta in zadar pentru ca intr-o zi chiar i-am gasit pe piept o capusa cat gamalia unui ac de cusut care abia, abia se vedea. Dupa ce i-am intrebat pe toti cei din casa ce parere au, mi-am zis ca este clar vorba despre o capusa si am dat fuga la spital pentru a o inlatura. Si nu puteam evident sa o inlaturam noi acasa ci numai cu ajutorul cadrelor medicale care stiu exact cum trebuie sa fie extrasa aceasta fara ca ea sa isi lase parti ale corpului infipte in pielea de care s-a prins.
Am auzit si tot felul de leacuri babesti, printre care cu gamalia de la un bat de chibrit, partea cu bulb se umezeste si se invarte in jurul capusei, iar aceasta, intoxicata de substantele din bulbul batului de chibrit se hotaraste sa iasa singura din corpul de unde doreste sa se hraneasca cu sange.

Totusi, cred ca autoritatile ar trebui sa fie putin mai mai atente si sa aiba grija sa gaseasca solutii propice de combaterea capuselor, sa gaseasca o firma de dezinsectie Bucuresti astfel incat oamenii sa nu mai stea cu grija cand isi duc copiii in parcuri ca nu ii pot lasa sa se joace in voie si sa alerge pe unde isi doresc, prin iarba sau pe oriunde. Acum sunt sigura ca aceste solutii ar fi si pe placul animalelor de companie care intra si ele sa se joace in iarba.