Muzeul George Enescu

În week-endul ăsta am fost să văd cea mai frumoasă casă din Bucureşti construită undeva pe la 1900. Trecusem acum două săptămâni pe lângă ea în timp ce mergeam la Muzeul Naţional de Artă. Şi m-am gândit să revin. Tocmai bine, mi-a recomandat între timp şi un profesor să vizitez frumoasa casă de pe Calea Victoriei. Am vizitat muzeul împreună cu Marius.

În casa respectivă se află muzeul “George Enescu”. Iar în aceeaşi curte este situată şi casa memorială a marelui muzician român.

Informaţie direct de la sursă:

Muzeul National George Enescu se afla in Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase cladiri din Bucuresti. Somptuasa intrare, umbrita de imensa copertina in cel mai autentic stil Art Nouveau, anunta ca aici luxul si rafinamentul de epoca s-au intalnit pentru a ridica pe Podul Mogosoaiei de ieri, astazi Calea Victoriei, la numarul 141, unul dintre cele mai stralucite si impunatoare palate bucurestene

Construit intre anii 1901-1903 de catre Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit Nababul (fost primar al Capitalei, prim ministru, sef al Partidului Conservator), palatul s-a realizat dupa proiectele remarcabilului arhitect Ioan D. Berindei. Pentru decorarea cladirii, acesta si-a asigurat colaborarea unor renumiti artisti ai vremii - G.D. Manea, Nicolae Vermont si Costin Petrescu pentru picturile murale, arhitectul Emil Wilhelm Becker pentru sculpturi si ornamentatia sculpturala, Casa Krieger din Paris pentru decoratia interioara (tapiserii, candelabre, lampi, vitralii, etc).

Dupa moartea Nababului, in 1913, palatul a trecut in posesia fiului sau Mihail G. Cantacuzino si a sotiei acestuia, Maria (Maruca, nascuta Rosetti-Tescanu), care dupa decesul prematur al sotului, se va recasatori in 1937 cu George Enescu. Cuplul Enescu a locuit, intre 1945-1946, in casa din spatele palatului, destinata initial administratiei cladirii.

In anii ‘40, palatul a adapostit sediul Presedintiei Consiliului de Ministri, apoi din 1947, Institutul de Studii Romano-Sovietice. Dupa moartea lui George Enescu in 1955, sotia sa a lasat prin testament palatul si cladirile anexe muzeului dedicat memoriei compozitorului. Din anul 1956, aici funcioneaza Muzeul National George Enescu si Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania.

In trei sali ale Palatului Cantacuzino se desfasoara cronologic expozitia permanenta, ce cuprinde, intre altele, fotografii, manuscrise, documente diverse, diplome, decoratii, desene, busturi, instrumente muzicale, fracul si costumul de academician al Academiei Romane, masca mortuara si mulajul mainilor artistului. Atmosfera de odinioara, se regaseste in intimitatea casei din spatele palatului, auster amenajata, devenita Casa Memoriala George Enescu.

Amplasat intr-un spatiu de exceptie, Muzeul National George Enescu este investit deopotriva cu valoare istorica, culturala, artistica si turistica. Patrimoniul sau permite recompunerea istoriei unei vieti si cariere de exceptie, puse in slujba muzicii romanesti si a afirmarii sale in context universal.

El e Bonsi

El e Bonsiiiiii, singura plantă(nu e jignire) pe care o am. L-am cumpărat în vara ce a trecut iar când am fost plecată în vacanţă a rămas cu bunica. L-am adus apoi în Bucureşti. La câteva zile i-au căzut toate frunzele şi deja credeam că o să se usuce.

Am tot căutat pe net informaţii. Ştiam câteva lucruri despre îngrijirea lui însă m-am încăpăţânat să nu-l ţin în cel mai potrivit loc din casă. Nu avea suficientă lumină şi din cauza asta i-au căzut frunzele. Am început să vorbim cu el şi tot nu dădea semne. Apoi i-am schimbat locul, l-am mutat într-un loc luminos.

Ne-am băgat la dialoguri cu el din nou şi bingo, i-au dat frunze noi. El e Bonsi.

Amintiri din copilărie

Trebuie să scriu pe blog ce amintiri din copilărie am eu. La Violette pe blog erau două amintiri, aşa că şi eu la fel pun, ca să nu stric leapşa.

Îmi aduc aminte că stăteam vara foarte mult afară. Mi-am petrecut copilăria la ţară. Eu având un frate mai mare, nu mi se impuneau ore la care să intru în casă. Se presupunea că el are grijă de mine. Şi avea.

Eram foarte mulţi copii şi noaptea ne jucam ascunselea. La un moment dat doi prieteni din copilărie s-au apucat la bătaie cu pietre. Una(cred ca cea mai mare) m-a lovit pe mine direct în faţă şi m-a umplut de sange. Noroc că era noapte şi nu vedeam sângele că aş fi leşinat. Durerea n-o mai simţeam, eram amorţită. Şi încercam să-l potolesc pe Roby că îi luase pe ăia la bătaie pentru ce mi-au făcut. I-am zis că din greşeală m-au lovit. Nu eu eram ţinta supremă. :lol:

A doua amintire: mesele cu toată familia. Doar vara se mai întâmplă acum.